Muntii

Am fost cindva demult  la munti.
Ce frumusete! Ce splendoare!
Tacerea lor poti s-o asculti
Si sa admiri a lor grandoare!

Atitea mii de generatii
S-au perindat  prin fata lor!
Trec unii oameni, apoi vin altii,
Iar ei de viacuri stau pe loc.

De ar putea muntii vorbi,
Ar spune cite au vazut.
Atitea ei ne-ar povesti
Despre ce-a tost, ce s-a trecut.

Cum om pe om se casapeste
Pentru o farima de pamint
Si viata fara rost traieste,
Nu are-n suflet ceva sfint.

Dar ei se-nalta in tacere
Pe-aceleas locuri de milenii,
Cu virful indeptat spre stele,
Ascund comori subpamintene.

Atitea bogatii ascund,
Dar sint smeriti, nu se mindresc,
Iar oamenii in ei patrund,
De-acolo scot tot ce gasesc!

Cind esti la munte te surpinde
Imensitatea lor mareata
S-atuncea, iata, te cuprinde
Un or de cer, un dor de viata.

Si-n linistea lor sunatoare,
Asculti cum Domnul iti vorbeste.
El spune-ncet, nu striga tare,
Dar tu auzi cum iti sopteste.

Si vreai sa fii numai a Lui
Si sa-l slavesti neincetat,
Caci altul nime-n lume nu-i
Care pe toate le-a creat!

Slavit sa fii Tu, Domnul meu,
Cе ai creat si munti, si mare!
Doar Tu esti singur Dumnezeu,
Primeste cinstea si-nchinarea!!!!