Catelusul norocos

                / Dedicata nepoteilor mei /


Era odata un catelus,
Stapin ce nu avea,
Intra pe diferite usi,
Mereu si-l cauta.

S-aproie de-un om solid
Cu burta mare, umeri lati,
S-abea de-l intreba timid:
-n-ati vrea sa ma luati?

Sunt singur si nu am pe nimeni,
De foame voi muri,
Dar daca m-ar lua - oricine,
Cu drag il voi sluji.

Caci credincios eu pot sa fiu ,
Si pot ca sa slujesc,
Numai ca, iata, un stapin
Nu pot ca sa-mi gasesc.

Atuncea omu-l imbrinci,
Lovindu-l cu putere,
- mergi, cine, nu ai ce vorbi?
Ia  auziti ce-mi cere?!

...De multi atunci s-apropiat
Rugindu-i sa il ia,
Dar nimeni nu s-a indurat,
Vazindu-l mic asa.

La urma frint si obosit
De foame a cazut.
Un baietel, insa-l zari
Pe-alaturi ce trecu.

- vai, ce slab si plapind
Imi esi micutul meu,
Atit de gingas si de blind,
N-ai vrea sa fii al meu?

- O, e un vis ori realitate,
Oare e adevarat?
Asa pe neasteptate
Sa fiu de cineva luat?!

Sa stii, ca pina voi muri
Cu drag te voi sluji
Si cel mai mult de pe pamint
Pe tine te-oi iubi!

Asa a fost. Trecut-au anii,
Ei ambii au crescut.
Baiatul devenise mare,
Catelul mare s-a facut,

Dar fost-au ei nedespartiti
Si-n greutati, si-n bine,
Prieteni buni au devenit
Nestingheriti de nimeni!